Capitolul ll

Acea seara s-a strecurat parca pe nesimtite in camera mea. Am pierdut notiunea timpului cautand raspunsuri. Stiam ca aveam sa revisez acel scurt metraj care pur si simplu imi schimba viata. Am hotarat sa infrunt soarta si sa fiu mai constienta ca niciodata ca totul este un vis. Nu trebuia sa ma pierd in sentimente. Usor de spus!

Dintr-un oarecare motiv, nu eram surprinsa sa fiu in fata a mii de lumanari. Dimpotriva! Ma simteam puternica si stapana pe sine. Eram o identitate satisfacuta si in jurul meu suna un dulce cantec. Versurile ii pareau angelice, dar interpretarea diabolica si brusc m-am simtit coplesita, de parca eu detineam viata fiecarei fapturi. Acea a fost clipa in care rationamentul imi spunea ca trebuie sa ma trezesc, sa deschid ochii si sa privesc mai departe. Nu am facut-o! Am vrut sa stiu ce se intampla si aveam suficienta forta cat sa inaintez spre raul care se auzea in apropiere. Ajunsa la el, m-am privit in oglinda apei si am putut admira o tanara suava, imbracata intr-un kimono de o splendoare rara. Am constatat multumita ca eu eram aceea si, cand mi-am ridicat privirea, am zarit un barbat in dreptul meu, imbracat, la randul sau, in vesminte alese. Desi avea privirea rece, mi s-a adresat pe un glas melodios.
- Doamna mea, ati hotarat cate alte lumanari se vor stinge in aceasta seara? Se apropie echinoxul... Vorbele ii iesira fluent, de parca ar fi recitat o poezie. Era de o perfectiune ce ma speria.
- Echinox? Lumanari? Ce vrei sa spui? De ce le-as stinge tocmai eu? Eram agitata si chiar si asa, clinchetul vocii mele nu inceta sa ma uimeasca.
- Tu nu esti doar Doamna mea, ci si a lumii. Tu decizi moartea apropiatului tau sau... o poti evita. Depinde de tine la ce varsta va muri cea mai draga persoana tie. Si a disparut!

Calma, m-am trezit pe masa de birou. Adormisem pe o hartie pe care nu-mi aminteam sa fi scris "Tu poti evita moartea". Totusi, scrisul era acolo, frumos conturat cu cerneala neagra. Simteam ca inebunesc. Nu stiam ce vrea viata de la mine trimitandu-mi astfel de vise. O noua zi avea sa inceapa si faceam tot posibilul sa nu pierd imaginile acelui vis, cel mai macabru din cate avusesem pana atunci.

Am ajuns mai repede la scoala. Nu suportam sa stau in casa pentru ca imi vineau prea des amintirile acelui cosmar pe care vroiam sa il uit. Stateam pe gardul scolii, cu fata aplecata, incercand sa imi canalizez atentia pe doi fluturi, ale caror culori straluceau in soare.
- Uneori, visele fac viata complicata, nu-i asa? se auzi o voce de langa mine. In tonul lui am remarcat o urma de gluma prost spusa. Mi-am ridicat privirea si am ramas fara cuvinte cand am observat ca era el: baiatul din visele mele si, credeam eu, soferul Volvo-ului. Nu a asteptat sa-i raspund si s-a asezat langa mine, intinzandu-mi un desen. Era portretul meu.
- Sti, si eu te visez. Ti-ai propus sa ma bantui? Si rase. Pentru el era o gluma reusita, dar pentru mine doar un gest care m-a facut sa-mi vin in fire.
- De unde stiai ca te visez? L-am privit suspicioasa.
- E timpul pentru o conversatie matura. Crezi ca faci fata?
Nu-mi venea sa cred ce ma intreba si am raspuns fara sa gandesc.
- Nici macar nu ma cunosti. A sunat rautacios dar nu eram suparata. Fata lui conturata de un par blond, aranjat si ochii in care ma puteam pierde atat de usor, au impiedicat sentimentele rau intentionate sa existe.
- Stiu, dar vreau sa o fac. Ma refeream la faptul ca va trebui sa lipsesti de la scoala. Te lasa constiinta? Stiu si eu... poate esti mai studioasa decat pari. Nu vreau sa jignesc.
- Daca m-ai fi cunoscut acum cativa ani, poate situatia ar fi fost asa cum ti-o imaginezi acum. Dar si eu vreau sa te cunosc. Cum te numesti?
- Imi poti spune Sebastian. Dar tu?
- Eu sunt Daira. Am incercat sa par draguta si chiar sa zambesc. El nu parea sa fie impresionat.
- Esti singura persoana pe care o cunosc cu numele asta. Probabil esti unica, ca acesti fluturi. Sa speram ca nu iti va frange nimeni aripile. Si a prins in maini micutele fapturi, lasandu-le apoi sa cada secatuite de viata. M-au trecut fiorii si i-am evitat privirea pentru cateva secunda, inaintand.

Capitolul I

Razele soarelui s-au strecurat grabite inspre asfintit. Desi lumina nu sufoca cerul, avea suficienta putere sa se reflecte intr-un Volvo argintiu, care gonea nestapanit pe sosea. Aproape ca auzeam gandurile neclare ale soferului. Aproape ca ii simteam bataile acerbe ale inimii. Era disperat! Nu isi dorea decat sa ajunga la sfarsit. Dar care era acel sfarsit? Ma framanta acea intrebare si am vrut sa ma adancesc mai mult in mintea lui dar... sufletul fusese parasit intr-o clipa. Nu mai simteam nimic. Totul era clar. Durerea disparuse.

M-am trezit intr-un strigat. Vroiam sa ii vad fata acelui sofer. Ceva m-a oprit si nu puteam intelege ce. De cateva zile aveam acelasi vis; acelasi scenariu: sunt in postura unui tanar care conduce periculos si, fara avertisment, are un accident. Niciodata nu reuseam sa ajung la sfarsitul povestii. Ma simteam pierduta. Ceva lipsea.

Razele de lumina s-au imprastiat rapid si eu aveam tot mai putin timp sa ajung la scoala. Nu era de bun augur sa intarzii din prima zi. Fara sa comentez prea mult, am imbracat rochia albastra facuta de bunica. Nu era tocmai genul meu, dar nu am vrut sa ma gandesc prea mult la asta. Luasem o hotarare: totul avea sa se petreaca la intamplare, dupa cum va vrea soarta. Nu ma descurcasem prea bine cu organizarea vietii mele de pana atunci. A lasa totul neplanificat nu putea fi mai rau decat ceea ce aveam. Eram cu adevarat pregatita pentru o schimbare.

Curtea scolii gemea de agitatie. Toti pareau incantati sa se revada si nu imi prea dadeau atentie. Stiau prea bine ca sunt, pentru inca un an, exceptia. Nu socializam. Se obisnuisera. Eram ciudata care numara cuvintele din discursul directorului. Il invatasem pe dinafara si abia asteptam sa pronunte "Multumesc pentru participare!". Mi-am zis ca va mai trece ceva timp si, instinctiv, ochii mei au dat sa caute prin curtea scolii. Au ramas atintiti asupra unui baiat inalt si blond, care parea la fel de plictisit ca mine. Cu siguranta era nou; nu il mai vazusem. Nu a durat mult ca el sa imi intalneasca chipul si, spre surprinderea mea, m-a privit fix. Credeam ca isi va trece mai departe privirea, cum o fac si ceilalti, dar nu. Mi-a adresat un zambet.

Tocmai realizasem ca am uitat sa zambesc cand directorul a pronuntat cuvintele magice. Mai prost moment nici ca putea fi! Ma simteam atrasa de respectivul baiat si aveam vaga senzatie ca il cunosc. Ba mai mult! Stiam ca face parte din mine pentru ca ma identificam cu el. Sentimentele se luptau inlauntrul meu si singura cale sa le potolesc era sa ii vorbesc. Dar el disparuse.

Mai confuza ca niciodata am pornit spre casa. Nu eram atenta la drum. Eram prea scufundata in propriile ganduri ca sa mai dau atentie si altor factori. Nu eram constienta de oamenii din jurul meu. Picioarele mele stiu drumul suficient de bine cat sa ma duca acasa fara a le da indicatii. In mintea mea, cautam o logica. De ce ma simteam atat de apropiata fata de un necunoscut? De ce simteam nevoia sa vorbesc cu el? De ce mi se intampla tocmai mie? Pana acum ceva timp, viata mea era fara culori care sa o anime. Parca doar bantuiam lumea si chiar incepea sa imi placa. Trecand prin fata unui magazin, m-am privit in oglinda acestuia. Mi-am analizat chipul si oricat am incercat sa ma conving, realizam tot mai intens ca ma minteam de una singura! Nu-mi era mai bine inainte si simplul adevar era ca ma distrugeam.

A fost nevoie de o singura secunda ca situatia sa se schimbe. In spatele meu vira puternic acelasi Volvo argintiu din visele mele. In mintea mea parca incepuse o furtuna: mai intai intalneam o figura cunoscuta si acum vad in realitate automobilul din vis. In suflet incepeau sa incolteasca sentimente de durere. Ma rugam ca acel gand pe care il aveam sa nu fie viitorul apropiat.

Prefata

Ploua! O ploaie deasa, marunta, care-mi patrunde intreaga fiinta. Cred ca vara si-a dat ultima suflare, caci ma simt pustiita, ravasita de sentimente. La fel ma simteam si acum doi ani, cand m-am mutat aici, in Berlin. Inca imi era greu sa ma obisnuiesc cu ideea ca am lasat la mii de kilometri viata mea de pana atunci. Eram posaca si vremea nu facea decat sa intareasca ideea nonconformista pe care o aveam: nu apartineam locului; el nu imi apartinea mie.

Mama mea murise de curand si bunicii au insistat sa locuiesc cu ei in Germania. Desi au folosit stupida fraza "Ai dreptul sa alegi" era mai mult decat evident ca realitatea isi impusese parerea: eram obligata si ei stiau bine acest lucru. Nu aveam nici cea mai vaga idee de ce se intamplase cu tatal meu. El ne-a parasit inca de la nasterea mea. La inceput telefona ocazional, apoi doar la intervale mari de timp... pana cand nu a mai sunat deloc. Am pierdut legatura! Familia mea a ramas marcata de indiferenta lui si nici prin gand nu ii trecea sa intareasca sau chiar sa refaca acea legatura si asa atat de subtire.

Urmatorii ani au fost cat se poate de monotoni: am continuat studiul la o scoala de stat din Berlin fara sa ma fac remarcata sau sa ma implic prea mult. Am devenit fata ciudata careia ii placea sa traiasca din amintirile trecutului. Realitatea pe care prea putin o vedeam imi deteriora caracterul si chiar nu eram dispusa sa schimb ceva. Aceasta postura am metinut-o pana acum, cand sunt pe cale sa incep ultimul an de liceu. Este o singura diferenta! Dupa mult timp simt ca se va intampla ceva. Simt cum corpul imi tremura la gandul ca ma voi intoarce la scoala si imi voi cunoaste noii colegi. Culorile par sa prinda viata in ochii mei, lasandu-ma in umbra nesigurantei.