Capitolul I

Razele soarelui s-au strecurat grabite inspre asfintit. Desi lumina nu sufoca cerul, avea suficienta putere sa se reflecte intr-un Volvo argintiu, care gonea nestapanit pe sosea. Aproape ca auzeam gandurile neclare ale soferului. Aproape ca ii simteam bataile acerbe ale inimii. Era disperat! Nu isi dorea decat sa ajunga la sfarsit. Dar care era acel sfarsit? Ma framanta acea intrebare si am vrut sa ma adancesc mai mult in mintea lui dar... sufletul fusese parasit intr-o clipa. Nu mai simteam nimic. Totul era clar. Durerea disparuse.

M-am trezit intr-un strigat. Vroiam sa ii vad fata acelui sofer. Ceva m-a oprit si nu puteam intelege ce. De cateva zile aveam acelasi vis; acelasi scenariu: sunt in postura unui tanar care conduce periculos si, fara avertisment, are un accident. Niciodata nu reuseam sa ajung la sfarsitul povestii. Ma simteam pierduta. Ceva lipsea.

Razele de lumina s-au imprastiat rapid si eu aveam tot mai putin timp sa ajung la scoala. Nu era de bun augur sa intarzii din prima zi. Fara sa comentez prea mult, am imbracat rochia albastra facuta de bunica. Nu era tocmai genul meu, dar nu am vrut sa ma gandesc prea mult la asta. Luasem o hotarare: totul avea sa se petreaca la intamplare, dupa cum va vrea soarta. Nu ma descurcasem prea bine cu organizarea vietii mele de pana atunci. A lasa totul neplanificat nu putea fi mai rau decat ceea ce aveam. Eram cu adevarat pregatita pentru o schimbare.

Curtea scolii gemea de agitatie. Toti pareau incantati sa se revada si nu imi prea dadeau atentie. Stiau prea bine ca sunt, pentru inca un an, exceptia. Nu socializam. Se obisnuisera. Eram ciudata care numara cuvintele din discursul directorului. Il invatasem pe dinafara si abia asteptam sa pronunte "Multumesc pentru participare!". Mi-am zis ca va mai trece ceva timp si, instinctiv, ochii mei au dat sa caute prin curtea scolii. Au ramas atintiti asupra unui baiat inalt si blond, care parea la fel de plictisit ca mine. Cu siguranta era nou; nu il mai vazusem. Nu a durat mult ca el sa imi intalneasca chipul si, spre surprinderea mea, m-a privit fix. Credeam ca isi va trece mai departe privirea, cum o fac si ceilalti, dar nu. Mi-a adresat un zambet.

Tocmai realizasem ca am uitat sa zambesc cand directorul a pronuntat cuvintele magice. Mai prost moment nici ca putea fi! Ma simteam atrasa de respectivul baiat si aveam vaga senzatie ca il cunosc. Ba mai mult! Stiam ca face parte din mine pentru ca ma identificam cu el. Sentimentele se luptau inlauntrul meu si singura cale sa le potolesc era sa ii vorbesc. Dar el disparuse.

Mai confuza ca niciodata am pornit spre casa. Nu eram atenta la drum. Eram prea scufundata in propriile ganduri ca sa mai dau atentie si altor factori. Nu eram constienta de oamenii din jurul meu. Picioarele mele stiu drumul suficient de bine cat sa ma duca acasa fara a le da indicatii. In mintea mea, cautam o logica. De ce ma simteam atat de apropiata fata de un necunoscut? De ce simteam nevoia sa vorbesc cu el? De ce mi se intampla tocmai mie? Pana acum ceva timp, viata mea era fara culori care sa o anime. Parca doar bantuiam lumea si chiar incepea sa imi placa. Trecand prin fata unui magazin, m-am privit in oglinda acestuia. Mi-am analizat chipul si oricat am incercat sa ma conving, realizam tot mai intens ca ma minteam de una singura! Nu-mi era mai bine inainte si simplul adevar era ca ma distrugeam.

A fost nevoie de o singura secunda ca situatia sa se schimbe. In spatele meu vira puternic acelasi Volvo argintiu din visele mele. In mintea mea parca incepuse o furtuna: mai intai intalneam o figura cunoscuta si acum vad in realitate automobilul din vis. In suflet incepeau sa incolteasca sentimente de durere. Ma rugam ca acel gand pe care il aveam sa nu fie viitorul apropiat.